Inca o zi, inca un an, inca un suflet. Am invatat demult sa merg cu capul sus si sa ma bucur de tot ce ma inconjoara, sa deschid ochii si sa vad lucrurile mici care ma fac sa zambesc, dar si sa plang. Si am facut-o pentru ca indiferent daca ma bucurau sau ma intristau, simteam ca traiesc. Inca o fac. Sau, cel putin, incerc pentru ca vreau.
Am invatat sa ma bucur in fiecare zi de tot ce am si de tot ce am avut. Mi s-a spus deseori ca trebuie sa vad ziua de maine si sa spun mereu ca pot. Nu exista nu pot, exista nu vreau. Asa imi spuneau toti cand eram mica si eu am crezut intotdeauna. Si asa n-am spus niciodata nu pot chiar daca m-am lovit de multe ziduri. Am zis atunci ca nu vreau, de fapt. Si m-am mintit asa multi ani, mult prea multi.
Viata e facuta din lucruri mici. Prea mici sa iti dai seama cat de importante sunt, de fapt, si prea mici ca sa le vezi clar in fiecare zi. Un lucru mic mi-a adus multa bucurie, ani la rand, dar prea putini. Un lucru mic care era de fapt un suflet mic. Si l-am iubit. Acum nu mai e. Imi amintesc cum a fost ziua cand a venit la mine, dar si mai mult imi amintesc ziua cand a plecat. Acum nu mai am decat o poza rece. Oare de ce nu am facut mai multe? Macar atat sa fi facut... As vrea sa pot sa schimb ceva, pentru ca vreau! As vrea sa il tin in buzunarul de la piept si sa nu-l las niciodata singur. Asa as vrea. Dar nu pot. Am spus-o. NU POT. Si nu pentru ca nu vreau..
Postări
