Ocupatii traditionale romanesti

Eu am crescut intr-o familie de inventatori. Nebrevetati. Desigur ca am invatat si eu sa repar lucruri prin diverse metode si asa am devenit baiatu' lu' tata, cum ma striga dragii mei prieteni. Aseara am dezbatut aprins metodele nebrevetate de solutionare a problemelor de orice fel. Asa ca incep cu mine. Eu am inceput timpuriu, cu papusile facute din linguri de lemn (nu ca nu as fi avut si altele genuine), cu trusa de scule din camara folosita pentru construirea de macarale din setul-jucarie de constructii, cu inventarea stampilelor pentru scutirile medicale pentru scoala. Initial le desenam cu mana si imi lua vreo 2 zile. Apoi a aparut oul. Acum stiu ca el a fost primul. Cu gaina n-ar fi mers in veci. In timp m-am perfectionat si am trecut la lucruri mai importante: montarea mobilierului cu foarfeca, spargerea gresiei si a faiantei cu surubelnita, izolarea tevilor, geamurilor, cazii cu chit. Toate acestea au culminat cu trusa de cusut. Nu stiu sa cos, nu-mi place si nu vreau sa cos, dar este cea mai buna inventie a secolului. Foarte recent m-a salvat de rusine. Mi-am cumparat o pereche de pantofi care imi erau un pic largi. Da! I-am stramtat. Nu spun cum, dar daca sunteti la ananghie, da-ti un semn si apar imediat inarmata cu acul si ata.
Trecand la altii, dragul meu e la fel de inventiv. Bate schnitzel-ele cu sticla de vin, se fereste de tantari dormind cu totul in cearceaful plic, prinde mustele cu o bucata de scoci (sau cum s-o scrie) atarnata de lustra, izoleaza usile de la debara tot cu scoci si repara masina tot cu scoci. Administratorul blocului repara orice cu lanterna. De genul: ne-a inundat vecinul - stai sa aduc lanterna, trebuie sa reparam terasa - stai sa aduc lanterna, vreau sa platesc intretinerea, nu tin neaparat dar.. - stai sa aduc lanterna. Tatal meu pleaca inarmat cu pistolul cu silicon. Il protejeaza de atacatori si repara orice, de la cada, la masina si banci de lemn. Mai stiu pe cineva, ruda in devenire, repara orice cu bataia: ai intarziat - poate te bat, ai grija; imi trebuie o surubelnita - nu ma enerva, poate te bat; ai vazut filmul aseara? - am vazut - imi venea sa te bat. Prietena mea repara orice numai cu un telefon. La OPC, CNA, CNN sau orice altceva. Dar e eficienta. Mai stiu pe cineva, nu spui cine, persoana importanta, a inlocuit traditionalul facalet cu undita. Si daca as sta sa ma mai gandesc cred ca as mai gasi inovatii de genul asta. Asa ca dormiti linistiti, noi veghem, care cu ce gaseste.

Munca innobileaza sau mobileaza

Birou mare, mic, nu conteaza, toti am fost acolo. Nu vorbesc despre activitatea desfasurata in birou, ci despre oameni. Daca exista o firma, exista personal si, inevitabil un sef sau mai multi. Seful este fiinta suprema la care se inchina adeptii muncii. Programul este unul stabil pe care toata lumea, fara exceptie, incearca sa il fenteze cat mai des. Toti avem biroul nostru, calculatorul nostru, telefonul nostru si messengerul deschis si camuflat printre zeci de foi de internet deschise. In fiecare zi trebuie sa te conformezi sarcinilor stabilite in contract la fisa postului. Asta inseamna sa vii la birou cand te trezesti, sa inventezi o scuza plauzibila pentru intarziere sperand ca seful este naiv si te crede sau e de gasca si se preface ca te crede, sa iti pornesti calculatorul, timp in care iti pregatesti ceaiul, cafeaua, laptele sau ce-ti place mai tare si sa faci o pauza bine meritata. Durata pauzelor este direct proportionala cu volumul de munca. Dupa vreo 2 ore de cand ai ajuns la birou, te asezi pe scaun obosit deja si verifici cine este online, ce a mai patit fiecare sau ce program ai dupa serviciu. Faci o tura prin adresele de e-mail, ziare, daca te pasioneaza vreun cancan, faci un test pe facebook si cedezi nervos. Trebuie sa iei o pauza. Te ridici si mergi sa fumezi impreuna cu alti 10 oameni din birou care au la fel de multa treaba ca si tine. Ai grija, totusi, sa iei cu tine un dosar pe care il plimbi grav pana la iesirea din birou, ca sa stie lumea cat de ocupat esti. Revii la birou si aloci cinci minute proiectului la care lucrezi intens in fiecare zi, dar ti se face foame. E totusi, ora pranzului asa ca pleci la masa nervos sau comanzi ceva pe internet. Mananci si te uiti cu exasperare la cat de greu trece timpul si cat de multa treaba mai ai (..sau nu). Iei acelasi dosar si iesi pe usa grabit. Afara te asteapta aceeasi oameni de mai devreme, fiecare cu dosarul lui. Ai mancat prea mult, prea bine, prea prost sau nu ti-a priit. Stai la calculator si te uiti in gol. Mai faci un test. Dupa o zi ingrozitor de obositoare, vine si ora de plecare. Vrei sa-ti dai demisia, nu mai suporti! Las'ca pana maine trece si sigur castigi la loto duminica.

Am intalnit si femei fericite, dar nu azi

Femeile pe care le-am cunoscut de curand, fac parte dintr-o latura adiacenta a umanitatii. Sunt puternice, sunt independente si au o varsta care variaza intre 30 si 50 de ani. Ele se deosebesc de celelalte categorii de femei - de care voi vorbi cu alta ocazie - prin atitudinea serioasa, riguroasa sau constipata, cum imi place mie sa o denumesc, fata de orice intamplare din jurul lor. Viata acestor femei este grava, fara exceptie. Simtul umorului este o contra-calitate condamnabila, la fel cum organele sexuale si activitatea combinata a acestora nu s-au inventat. Discutiile in care sunt angrenate sunt elevate, iar vocabularul pe care il poseda este unul care abunda in termeni de specialitate. Intotdeauna ele vor afisa un zambet politicos si iti vor raspunde la salut, dar niciodata nu te vor saluta. Doar este unul din avantajele femeii independente si implinite sa isi selecteze oamenii demni de a le auzi glasul. Activitatea pe care o desfasoara, in general, femeile din discutie, este una practica, fie ea medicina, inginerie, profesorat sau comert. Latura literara lipseste cu desavarsire, neavand un scop precis.
Aceste doamne, ca doar sunt numai niste doamne, vor avea, inevitabil, un animal de companie. De cele mai multe ori, acesta va fi un caine extrem de mic, cu un nume siropos si care le va iubi sincer si neconditionat. Programul nu poate fi decat un orar strict, fara abateri, cu o ora fixa de ajuns la birou, de baut cafeaua, de mancat pachetelul bio, de plecat acasa si de urmarit emisiuni culturale. Sfarsitul saptamanii va fi unul extraordinar de fiecare data, plin de intamplari educative petrecute impreuna cu catelul ShuShu in parc.
Familia nu este inca intemeiata dintr-un motiv foarte clar: "Mai este timp...". Deci sunt independente pana la capat. Pe vremea mea, cum ar spune bunica, aceasta independenta se numea singuratate, iar aceste femei se numeau fete mari . Acum ele sunt femei de cariera si sunt fericite.
Norocul, sau nenorocul m-a facut sa cunosc un numar sperietor de mare de femei de cariera.
Asa ca pot spune ca am intalnit si femei fericite, dar nu azi. Si nici saptamana trecuta. Si nici mai demult. Si asta nu din cauze sociale, anatomice, sau ce ar mai putea exista.

O saptamana stralucitoare!

Bine ca e vineri. Rau ca inca e vineri. Bine ca maine e "uichend", rau ca nu ma bucur si eu de el. Si ca sa explic starea mea euforica, iata: Luni - linistea dinaintea furtunii; Marti - ma trezesc tarziu, nu am haine ca sunt toate spalate si inca ude, gasesc o pereche de pantaloni si ma adaptez, plec la birou si pe drum omor o vrabie cu masina, ajung la birou unde se intampla prea multe ca sa mai povestesc, pe la ora 11 mi se rup pantalonii, ma urc in masina si ma duc acasa sa ma schimb, imbrac in graba o fusta, ma urc in masina si ma lovesc cu usa in cap, ajung la birou, ma dau jos din masina, calc pe fusta si o rup, ajung seara acasa si ma culc de frica sa nu imi rup gatul; Miercuri - plec dimineata cu masina, mi se rupe un cablu si moare motorul, il repar cu 'scoci', ajung la birou, liniste pentru restul zilei; Joi - minune! nimic; Vineri (azi) - sunt mutata din birou, ajung in altul unde am dotari de ultima ora pentru un muzeu: mouse cu bila care, surprinzator, functioneaza, monitor pe lampi, de unitate nici nu vreau sa vorbesc, si tastatura cu scartz. Sunt fericita!
Mai sunt doua zile. Maine merg la o nunta, duminica merg la o petrecere. In orase diferite. Am incredere, stiu ca pot. Nu o sa ma dezamagesc. Vreau sa imi demonstrez ca pot sa depasesc barierele de pana acum.

Prima zi

Se facea ca era o frumoasa duminica de Paste care mirosea a cozonac. Se mai facea si ca un anume Iosif si o anume Maria, concepusera cu noua luni in urma, un Fat-Frumos. Acest Fat-Frumos cu nume de Cosmin, deja stabilit inca de pe vremea conceperii initiale, se hotari sa vina pe lume in aceasta zi. Asa ca incepu sa bata la portile lumii in acea dimineata de Paste. Si batu, si batu, si batu, vreo 12 ore pana cand, in sfarsit, o mana prietenoasa il intampina. Si veni acest Fat in aceasta lume a noastra, cu trambite si surle, cu tipete si urlete si cu o pofta nemarginita de cozonac. Dar povestea ar fi prea simpla... Aceeasi mana care il intampina pe Fat il si intinse mamei sale pentru o prima imbratisare. Si plangea mama de bucurie, si plangea de durere, dar ce planse ea de uimire cand vazu ca al ei Fat-Frumos, Cosmin, era, de fapt, o mica Ileana Cosanzea.
Si trecu timpul... Incepu scoala, se termina scoala, incepu facultatea, se termina si ea. Ileana Cosanzeana lua fraiele vietii in maini si pleca din casa parinteasca alaturi de Fat-Frumosul ei. Iar trambite si surle, iar tipete si urlete si niciun cozonac. Trecu iar timpul. Mirosul de cozonac incepu sa se simta iar si se lasa linistea. Parintii au inteles ca fata a crescut chiar daca timpul trecu prea repede pentru ei.